Plîng…

Mi s-au întîmplat prea multe lucruri bune în aceastã sãptãmînã, ca sã fie bine pînã la capãt.

Lacrimile nu mai contenesc, cu toate cã în ultima jumãtate de orã inima îmi rîdea.

Fiecare în viaţa noastrã avem persoane care au contribuit la educaţia noastrã, la drumul pe care ni l-am ales, care ne-au iubit şi la care ne raportãm copilãria.

Eram în clasa a XII-a, înaintea tezei la chimie, cînd telefonul Marei(prietena mea cea mai bunã) a sunat! N-a vrut sã-mi spunã nimic, însã nu au fost nevoie de vorbe pentru cã am simţit. Cineva îsi aştepta trenul sã “plece” şi a plecat! Am ajuns la “garã” la timp pentru a-mi lua rãmas bun de la cea care mi-a cumpãrat prima minge de fotbal, cea care m-a învãţat sã scriu prima literã din alfabet, de la femeia care era foarte îndrãgitã de copii, nepoţi, de la doamna educatoare!

I-am promis cã o sã fie mîndrã de mine şi cã o sã fiu şi eu “o bunicã” mãcar la fel de bunã precum a fost ea!

Astã searã acelaşi telefon a sunat. Am crezut cã e pentru a mã felicita sau pentru a-mi spune lucruri frumoase pentru un lucru ce s-a petrecut în decursul acestor zile, chiar acestei seri! Din pãcãte, nu a fost aşa! Nu mai are puterea sã o facã pentru cã e în aşteptarea aceluiaşi “tren”, spre bunica!

… şi am rãmas şi fãrã lacrimi!